Stiti: acele momente cand te simti atat de singur desi aparent nu ai zice? Cand simti ca nimeni nu rezoneaza cu tine? cand faptul ca, deoarece fizic ai ajuns la o limita pe care nu o constientizai neaparat iti destabilizeaza psihicul si iti da peste cap toate emotiile asezate cu truda la locul lor?
Hm... si ai vrea sa iti plangi de mila in gura mare si in acelasi timp sa te ascunzi intr-un coltisor unde sa nu te poata vedea nimeni; sa nu iti vada lacrimile amare si patetice, fata palida de lamentari.
Ai vrea ajutor, ai vrea o imbratisare dar ce sens are daca nu vine din partea cui trebuie. Si atunci nu mai astepti. Ar fi trebuit sa ceri, dar te-ai saturat de cerut si de explicat.
Ai vrea sa vina de la sine, ai vrea sa fii constientizata in intregul tau, cu toate slabiciunile sau poate mai ales cu slabiciunile.
Asa cum si tu constientizezi pe altii. Dar poate numai tu poti face asta, o fii vreun simt mai rar, inaccesibil multora sau poate uitat de multi, abandonat...
Si cand te gandesti cata valva se face in ziua de azi pentru asa-zisa "empatie" - HA! devine chiar hilar! Suntem toti forme fara fond cand vrem si cu cine vrem... mai mereu.
Si de unde sa imi iau puterea? de ce sa ma agat? unde imi este barna mea de echilibru???
"In tine" - imi vine raspunsul inainte de a termina intrebarile.
Amuzant, asa-i? tot in mine. Pentru ca da: nu astepta alt ajutor ci doar pe acela pe care numai tu ti-l poti oferi! Chiar daca... chiar daca ai avea nevoie uneori (sau mereu) si de un altfel de impuls.
Ramai tu cu tine; si plangi, si te mangai, si te poti lamenta oricat fara a fi judecat, si te bucuri tu cu tine. Ce bine e!
Vezi? si mai vroiai ajutor! TU esti mana de ajutor pe care ti-o poti da in orice moment, fara nici un fel de intrebare, fara nici un fel de explicatie, fara nici un fel de judecata. Trist?! nicidecum, doar realitatea.
Nu uitati de puterea care zace in voi insiva, uitata, ingropata; ea iese imediat la suprafata, trebuie doar constientizata si chemata!
Un episod:
Sambata dupa-amiaza; ma hotarasc impreuna cu sotul meu ca ar fi bine sa mergem la magazin sa facem niste cumparaturi. Eram deja agitata si cam obosita dar trebuia sa mergem si ma gandeam ca o iesire in alt peisaj imi va face bine. Ma imbrac, imbrac fetita cea mica, ii mai dau sa suga de vreo doua ori ca sa fiu sigura ca o sa stea cumintica si acum imi intorc atentia catre fata cea mare. Ea - super incantata ca iesim dar vroia sa se si joace. Eu vroiam doar sa "stea locului" pentru a o imbraca cat mai repede si sa reusim sa plecam cat mai repede. Ea, bineinteles, ca nu intelegea acest lucru si uite asa am inceput sa o cert si sa ma rastesc la ea; asta in timp ce ea continua sa imi zambeasca si sa incerce sa faca tot felul de "giumbuslucruri" pentru a ma inveseli, Dar eu eram muuult prea cufundata (ca sa nu zic altfel) in concentrarea mea negativa pentru a-i face jocul. La un moment dat, dupa ce ajunsesem sa tip la ea de-a dreptul imi spune cu niste ochisori mari semi in lacrimi: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." Acela ar fi trebuit sa fie semnalul ca trebuie sa ma opresc si sa ma joc cu ea 5 minute. Dar, ce credeti?!? Nu am facut asta. Am trecut peste si ce a urmat? Criza feteti mele, sau in termeni mai actuali "tantrum-ul", care de aceasta data a durat nici mai mult nici mai putin: aproape 2 ore!!!
Dupa acest episod m-a lovit: eu sunt vinovata!! si nu la modul tragic, ci mi-am dat seama ca eu, ca mama, ca noi, ca parinti, prin atitudinea noastra putem elimina sau atenua aceste "crize" ale copiilor nostri.
Acel: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." imi rasuna in minte de atunci de fiecare data cand imi vine sa ma las iar "dusa" de gandurile si asa-zisele probleme ale mele, in detrimentul catorva minute de voie-buna cu copiii mei.
Pana la urma, chiar asa e - ei nu cer mult - cer sa le raspunzi la joaca, cer sa le zambesti, cer sa ii iubesti. Si daca e sa gandim realist nu iti ia atat timp pe cat iti imaginezi. Daca ma jucam cu ea (si sigur ar fi durat maxim vreo 15 minute) cateva minute eliminam un episod neplacut care a durat aproape 2 ore.
Asa ca da, am mai invatat ceva. Da! Fetita mea cea mare de - doar - 3 ani jumate m-a invatat ca poti sa iesi din orice stare negativa prin joaca si ras! Mai ceva ca o vizita la un psiholog!
De fapt, copiii nostri ne invata cate ceva in fiecare zi, asta daca recunoastem si lasam orgoliul de asa-zis "parinte a-tot-stiutor" la o parte.
Si in loc sa ma las prada remuscarilor si frustrarilor aleg zilnic sa imi repet acel "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." pentru ca data viitoare sa stiu cum sa procedez. Si sa stiti ca functioneaza. Cu perseverenta si rabdare reusesc sa imi pun un comportament bland si normal in relatia cu copiii mei asa cum ar fi normal sa fie.
Bineinteles ca mai clachez, bineinteles ca mai calc stramb uneori dar atunci tot fata mea cea inteleapta ma ajuta: "Mami, nu vorbi asa! Mami, dar de ce te infurii? Mami, hai sa iti dau un pupic sa nu mai fii suparata!" Si atunci imi trece si ma re-indragostesc de ea in fiecare clipa ce trece. Si atunci acel: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." imi da o palma zdravana si suficienta cat sa ma aduca cu picioarele pe pamant si sa ma comport asa cum ar trebui sa se comporte o mama care este zilnic recunoscatoare Cerului pentru copiii sai!
Trebuie sa fim cinstiti cu noi insine si sa recunoastem ca acesti copii ai nostri din ziua de azi nu mai pot fi educati cu metodele cu care am fost noi educati. Ca acesti copii au venit pe lume in viata noastra, ne-au ales tocmai pentru a ne invata "schimbarea", pentru a ne sublinia importanta manifestarii dragostei in fiecare moment al existentei noastre si mai ales in relatia cu ei. Trebuie sa le aratam acum si aici cat ii iubim prin metodele pe care ei ni le arata: joc, cantec, glume...
Si nu, nu sunt doar vorbe toate articolele si cartile de "parenting" care au aparut in ultima vreme. Pot fi aplicate. Un pic azi, un pic maine. Totul e sa vrei. Sa vrei sa te auto-depasesti ca parinte. Sa vrei sa fii cu adevarat un exemplu pentru copiii tai care s-au si nascut intr-o lume care nu mai e asa cum o stiai tu.
Ei ne ajuta foarte mult pentru ca "ne arata" cum sa facem si, repet: pentru mine fata mea face mai mult decat orice vizita la psiholog!
Si cu riscul de a ma repeta: iti multumesc draga mea ca m-ai ales sa iti fiu mama si ca ai ales sa fii primul meu copil care ma invata sa fiu MAMA cu adevarat pentru tine si pentru surioara ta!
Va iubesc!
